Critică

„Victor Teișanu  (în volumul colectiv „Intonații”, Iași, Ed. Junimea, 1989, 21 de texte) e fără îndoială  talentat, nu îndeajuns de acomodat cu ora de acum a poeziei, drept pentru care preferă, cu riscul de a părea vetust, un ceas mai de demult, care și convine structurii sale sentimentale de moldovean melancolic”.

(Laurențiu Ulici, „Contemporanul”, 3 nov. 1989)

 

„Autorul se exprimă abundent …,dar păstrând mereu neostenită vigoarea vocii lirice. În ea se îmbină simțirea frustă și gândirea vibrantă, gestul retoric și masivitatea construcției, rezultând niște poeme cuprinzătoare și parcă asemănătoare între ele. Dar după  ce reiei lectura strofelor dense și multe ale fiecărui poem, distingi o anume individualitate a poeziilor … Trăirea cotidiană devine astfel un mod uman de a reconstitui cosmosul  în ființa celor mai obișnuite componente  ale lumii, iar poezia  –  un imn continuu înălțat acestui miracol panteist”.

(Vlad Sorianu,„Ateneu”, Bacău, nr. 1 / 1990)

 

„Poezia lui Victor Teișanu  e o continuă căutare a unui univers preexistent  al purității și luminii. Există mereu ideea unui divorț între trupul viețuind în materia lui și sufletul care îl depășește … Victor Teișanu cultivă o poezie de meditație, poetul fiind un neobosit căutător de sensuri, cel care se întreabă mereu, rostește și se rostește …”

(Maria Baciu, „Clopotul”, Botoșani, 17 nov. 1989)

 

„Printre temele eterne ale poeziei, încercarea de a se defini …”

(Nicolae Prelipceanu, „România Liberă”, 4 sept. 1994)

 

„O foarte bună carte de poezie este Viața într-o frunză (Ed.Timpul, 1994) de Victor Teișanu : încă un poet din Nord … Poezia lui Victor Teișanu, a unui „Orient care visează”, răspunde perfect  gustului unui public din ce în ce mai numeros care caută „sinceritatea”, transparența, feeling-ul…”)

(Ioan Holban, „Cronica”, Iași, 16-30 nov. 1994)

 

”Cultura sa poetică vastă și bine asimilată este sesizabilă în intelectualizarea emoției și într-o rafinată tentă de joc imprimată poemelor”.

(Alex Ștefănescu, „Zig-Zag”, Buc., nr. 41, oct. 1993)

„Alunecătoare, mătăsoase poemele se împotmolesc de fiecare dată într-o tristețe abstractă, ca aceea a lui Nichita Stănescu”.

(Alex Ștefănescu, „România Literară”, 7 dec. 1994)

 

„Pentru Victor Teișanu, care și-a petrecut o viață la umbra cărților din biblioteca orașului, previzibilitatea este o povară necesară… Mefiența celorlalți nu-l incomodează peste măsură, poetul asumându-și vina tragică dezinvolt, cu aerul unui inițiat… Nici erosul nu reprezintă o cale spre vremelnica mântuire… Asemenea tânărului Robinson care „departe pe insula pustie / inventează viața”, cu o înșelătoare resemnare, soră cu nostalgia și verișoară cu patetismul, poetul construiește temeinic  un limbaj de frunze împotriva a tot ce e agrest, definindu-și astfel condiția de prizonier al propriei depărtări de sine”.

(Dan-Silviu Boerescu, „Luceafărul”, Buc., nr. 37 / 1995)

 

„Victor Teișanu trăiește existența în eternitatea simplă a „frunzei”, a esențialului, a Poeziei cu alte cuvinte. Liric prin excelență, Victor Teișanu impune prin acuratețea spunerii pe nume a lucrurilor, o spunere încărcată de melancolie, chiar elegiacă, materializată prin versul grav, apodictic, ce trimite cu gândul la antici.”

(Horațiu Ioan Lașcu, „Gazeta de Botoșani”, 8 nov. 1994)

 

„Atrag, în fine, atenția asupra volumului lui Victor Teișanu  („Viața într-o frunză”, Iași, Ed. Timpul, 1994), poet cu un statut deja precizat, atent drămuitor al cuvintelor, meditând la temele eterne într-un discurs ceremonios ca o apă ce curge prin câmpie.”

(Alexandru Dobrescu, „Timpul”, Iași, nr. 11, nov. 1994)

 

„Victor Teișanu e un romantic …, obișnuit  să murmure în respirări scurte, să filosofeze pe tema fortuna labilis, să-și regizeze discursul după tehnici învățate pe dinafară… O melancolie eminesciană cu o coloratură simbolistă pe alocuri, străbate textele sale… Simbolistica volumului Viața într-o frunză se lasă ușor descifrată, dar în spatele semnelor se ascunde ceva misterios. Un hermeneut va încerca să deslușească înțelesuri adânci în simbolul frunzei –  leitmotiv, nucleu de organizare a multor poeme, analogie uman-vegetal, spațiul liric, metamorfoză de tip folcloric, doinire discretă. Armonia, sintaxa înșelătoare cu inversiuni neașteptate întrețin iluzia existenței rimei. De altfel, poemele curg frumos, fără poticniri și reveniri cu o aromă romantică ușor de recunoscut.”

(George Bădărău, „Timpul”, Iași, nr.3, martie 1995)

 

„Poetul vede și ce nu prea văd oamenii obișnuiți, în stihurile sale descoperi momente mistice și laice, cu adaptarea sângelui cald, la care, fără să vrea, are acces prin însăși viața lui hărăzită în tipare cerești.”

(Constantin Dracsin, „Hyperion”, Botoșani, nr. 4 / 1997)

 

„Evoluând într-un registru de regulă clasic, punctat de fine tușe „moderniste” poetul strunește cu iscusință hățurile cuvântului… Acrobații stilistice îndelung meșteșugite trec puntea imaginației într-o ordine firească. Teluricul și oniricul își dau mâna îngemănându-se pe același câmp semantic.”

(Petruț Pârvescu, „Colloquium”, Botoșani, nr. 5/1998)

 

„Poezia sa nu poate fi asimilată unei anumite generații, ea nu se supune unor impulsuri externe, intrând în jocul propriilor trăiri, fără a simula atmosfere lirice la modă… Poemele au limpezimea unui izvor de munte, mlădierea lanului de grâu atins de adierea „dulcelui stil clasic”… Puțini sunt poeții care au forța să perforeze în asemenea mod „organicul”, să topească metafizicul în fizic, să-și trăiască viața pentru cuvânt și-n numele cuvântului…”

(Lucian Alecsa, „Evenimentul de Botoșani”, oct. 2006)

 

„Un talent șlefuit cu asiduitatea giuvaergiului ; totul ar trebui să fie perfect, poate de aceea spațiul iubirii la Victor Teișanu  se configurează într-o sferă simbolică unde timpul trăirii cu al absenței se întrepătrund… Totul pare a fi subordonat stringentei dorințe de depășire a barierelor deja cunoscutului, având culori și ecouri vizibile postmoderniste. Cu predispoziții intelectuale de excepție … autorul realizează un matur exercițiu inițiatic de înțelegere a limitelor propriei libertăți.”

(Dumitru Țiganiuc, „Hyperion”, Botoșani, nr. 3-4, 2006)

 

„Victor Teișanu propune o minuțioasă analiză a sentimentelor, ce presupune întotdeauna, firește, relația a doi termeni sau a două personaje. Unul e întotdeauna eul liric, tracasat, desigur, parcă mereu bolnav de înfrângere… Comunicarea cu celălalt  –  iubita, de regulă, dar și părinții morți de mult, Dumnezeu sau chiar mediul cultural ostil poetului  –  este însă mereu barată. Imposibilitatea acestei comunicări este cauzată fie de distanța uriașă dintre cei doi, fie de o interdicție provenită dintr-un interior ce își refuză, inconștient, împlinirea prin contopire. Nu sunt pregătit, strigă de fapt poetul, având la gât „fularul singurătății”, măcinat de o tristețe uriașă, stănesciană.”

(Emanuela Ilie, „Poezia”, Iași, nr. 1(39) / 2007)

 

„Nici Victor Teișanu nu își refuză luxul speculației filosofico-lirice. Lăsând gluma la o parte, imaginarul scriitorului … abundă în simboluri ale efemerității, relativizării și evanescenței… Poemele… datorează, de altfel, foarte mult revelației sub semnul căreia întreaga scriitură a lui Victor Teișanu este acum pusă : odată cu percepția relativității lumii, individul și în speță artistul resimte acut relativizarea modalităților lui de expresie. Cuvintele, mai ales, ca și sentimentele însele, chiar poezia… devin ineficiente în fața agresiunii lumii…”

(Emanuela Ilie, „Poezia”, Iași, nr.3(49) /2009)

 

„Poeziile vin să se așeze ca niște definiții ale unor stări poetice mulate pe aceleași vibrații ale sufletului, toate venite una după alta, ca într-o goană în urma căreia alergătorului  i se arată drumul întors… Veșnicul bibliotecar nordic, poetul Victor Teișanu pare la fel de proaspăt și singular ca la început, din stirpea acelor poeți pentru care cuvintele nu pot avea excrescențe parazitare.”

(Gellu Dorian, „Evenimentul de Botoșani”, 23 f3br. 2007)

 

„Poezia lui Victor Teișanu  este o călătorie spre comuniune. Cu așteptări îndelungi, dar totuși călătorie și încă spre iubire, pentru că suntem condamnați, se pare, la aceasta. Așteptăm să ni se întâmple ce ne este rânduit, dar și înaintăm spre împlinirea propriului destin. Poezia acestui volum  (Neantul în doi) ne poartă cu delicatețe și smerenie prin dimensiunea metafizică a ființei, casa ei adevărată după care mistuitor însetează ochiul adâncului nostru.”

(Theodor Damian, „Lumină lină”, New York, nr. 1/2007)

 

„Poetul se retrage la marginea scenei lumii și vieții, dar ia centrul cu el pentru că de acolo pornesc judecățile de valoare referitoare la cum este și cum ar trebui să fie lumea. Uneori aceste sentințe sunt repetate ca într-un cântec al creației primordiale sau ca într-o incantație pentru ziua  a opta a creației lumii spre care poetul privește profetic… Volumul Ceremonii de iarnă ne descoperă un poet ce scrie împotriva uitării, galopând „prin pustiul cuvintelor” în dorința febrilă de a-l cunoaște pe Dumnezeu.”

(Theodor Damian, „Lumină lină”, New York, nr. 3/2007)

 

„Victor Teișanu întâmpină literatura română cu un nou volum de poezie, Arta îndoielii (Ed. Timpul, Iași, 2008)… În acest volum de surprinzătoare imagini poetice Victor Teișanu, pelerinul care trece prin moarte … și revine în viață, se arată a fi pedagogul și filozoful de care lumea are nevoie pentru a nu-și pierde echilibrul ce-o ține întru ființă.”

(Theodor Damian, „Lumină lină”, New York, nr. 3/2007)

„…Fulgul și umbra de Victor Teișanu (Ed. Timpul, Iași, 2008) este ca și celelalte volume ale sale o lecție de realism, este un discurs despre adevăr și eroare, iar poetul este proorocul și profetul (cel ce vede și cel ce vorbește …), ce atrage atenția  celor din jur asupra falsului inerent percepției noastre despre lume și viață, inclusiv despre noi înșine. Este umbra falsul fulgului, sau fulgul falsul umbrei ? Iată întrebarea pe care n-o poți dezlega decât citind acest volum sau poate că nici atunci. Dar în acest caz, cel puțin, volumul te trezește.”

(Theodor Damian, „Lumină lină”, New York, nr. 2 / 2008)

 

„Autoscopic, elegiac, ironic și autoironic, Victor Teișanu este memorabil și parabolic  în numeroase poeme. Ceremonii de iarnă afirmă un talent în deplinătatea maturității sale, talent care și-a aflat  conștiința de sine.”

(Cassian Maria Spiridon, Coperta volumului Ceremonii de iarnă, 2007)

„Victor Teișanu este unul dintre poeții care, având o matrice poetică strict personală, reușește… s-o perpetueze, evitând elegant repetiția… Arta îndoielii, în cunoscuta manieră stilistică, marca Victor Teișanu  –  afirmată și recunoscută în volumele anterioare  –  își menține viziunea ironică, de această dată mult mai estompată, cu un mai puternic accent sapiențial…”

(Cassian Maria Spiridon, Coperta volumului  Arta îndoielii, 2008)

 

„În volumul Fulgul și umbra, titlu sugerând fragilitatea și inconsistența, efemerul și derizoriul, Victor Teișanu confirmă arta sa poetică. Vom descoperi treptat că sugestia este înșelătoare. Fulgul are natură divină, distrugătoare… Iar umbra se revoltă metamorfozându-se în fiară…”

(Constantin Arcu, „Hyperion”, Botoșani, nr. 3-4/2008)

 

„Un murmur liturgic al inefabilului poetic, o hieratică plângere a ființării …, o chemare persuasivă în împărăția Cuvântului, un refren obsesiv al nerostirii, un ecou însingurat al marii treceri…, un colind ritualic îngânat  „singur / ca o taină a judecății ?”  Ce este, în fond, ceremonia scrisului pentru acest „suav cântăreț / biruit / într-o bună zi / de iarba câmpiei ?”

(Valeriu Stancu, Coperta volumului Elegii și extaze, 2009)

 

„Poemele lui Victor Teișanu sunt tripticuri care generează un abil joc de imagini. Contrastante, potențându-se una pe cealaltă, decurgând una din alta, niciodată aleatorii, acestea reușesc să stârnească un dialog care cu siguranță se va prelungi în conștiința cititorului… Iată cum un însingurat ca Victor Teișanu, sedus de lumina de dincolo de lucruri, și de tăcerea din primordii, dar și prevenit împotriva ravagiilor uitării,…are destulă putere pentru a schița coordonatele unui dialog substanțial, potrivind cuvintele în imagini, potrivind imaginile în poeme, ordonând poemele în carte. Emoționantă, vie, tandră, tulburătoare carte…”

(Mircea Petean, Coperta volumului Mizez pe tăcere, 2011)

 

„Fără îndoială, Victor Teișanu a reușit să-și formeze un stil poetic original, capabil să creioneze propriu-i univers al candorii, al inocenței, al reveriei și meditației. Disciplina unei exprimări elevate, prospețimea imagisticii…, limpezimea discursului  liric și, nu în ultimul rând, tonul care trădează o fire boemă, sunt după umila mea părere principalele caracteristici ale creației poetice pe care Victor Teișanu ne-a dezvăluit-o până în prezent.”

(Ioan Vasiu, „Palia Expres”, Orăștie, 7-13 nov. 2013)

 

„Victor Teișanu pare să rămână, cu de la sine voie, într-o zonă a orgolioasei smerenii poetice, dar și a scepticismului  și a inadecvării la permutările literare de tot soiul. De ani buni își consumă propriile poeme într-o discreție tandră, de tonalitate romantică, dar de largă perspectivă lirică și cu o forță interioară ce dezvăluie continua voluptate a cunoașterii de sine. Poezia lui Victor Teișanu este… străbătută pe alocuri de gravități filosofice, cultivând uneori o solemnitate cu accente moralizatoare, dar o solemnitate lipsită de capcanele lingvistice ale poeziei moderne… Victor Teișanu transfigurează materia, descompune trupul carnal și îl recompune prin renunțare la superficial, supunându-l totodată unei renașteri asumate, unui ritual al (pre)facerii poetice… Poezia nu îl stăpânește, dimpotrivă, ea completează, adaugă, înalță. Precum smirna în îmbietoare duminici creștine. Pentru că, și atunci când nu scrie, Victor Teișanu tot în sinele poeziei trăiește.”

(Florentina Toniță, În : Știri Botoșani, ziar online, 15 sept. 2014)

 

„Ceea ce se regăsește,constant, de la un poem la altul, este doar numărul strofelor  –  trei  – fapt care nu are cum să nu trimită gândul exegetului către simbolistica acestei cifre, urmând a fi de stabilit în ce măsură ea este relevantă pentru construcția ideatică a fiecărui poem. Unele indicii există în acest sens, precum insistența asupra unor teme cu semnificație religioasă, ca înstrăinarea de Dumnezeu, singurătatea sufletului în lume sau absența destinului, însă ele reprezintă prea puțin pentru a facilita speculații de acest gen. În cele din urmă exegetul este obligat să accepte că opțiunea lui Victor Teișanu pentru tripticul strofic este cât se poate de misterioasă, avându-și originea, poate, în profunzimile irezistibile  –  nebănuite probabil nici de poetul însuși  –  ale spiritului său.”

(Ciprian Voloc, Ceremoniile de iarnă și conștiința crepusculului, eseu inedit)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *