Alex Ştefănescu: Cultura sa poetică vastă şi bine asimilată este sesizabilă în intelectualizarea emoţiei şi într-o rafinată tentă de joc imprimată poemelor. 

Alex Ştefănescu:  Alunecătoare, mătăsoase poemele se împotmolesc de fiecare dată într-o tristeţe abstractă, ca ceea a lui Nichita Stănescu.

Alexandru Dobrescu:  Atrag, în fine atenţia asupra volumului lui Victor Teişanu (Viaţa într-o frunză, Iaşi, Ed. Timpul, 1994), poet cu un statut deja precizat, atent dramuitor al cuvintelor, meditând la temele eterne într-un discurs ceremonios ca o apă ce curge prin câmpie.

George Bădărău: O melancolie eminesciană, cu o coloratură simbolistă pe alocuri, străbate textele sale… Simbolistica volumului Viaţa într-o frunză se lasă uşor descifrată, dar în spatele semnelor se ascunde ceva misterios.

Nicolae Prelipceanu: Prin temele eterne ale poeziei, încercarea de a se defini…

Ioan Holban: Poezia lui Victor Teişanu e scrisă într-o tonalitate minoră; simbolismul pare a fi cel care a modelat-o.

Maria Baciu: Poezia lui Victor Teişanu e o continuă căutare a unui univers pre-existent al purităţii şi luminii. Există mereu ideea unui divorţ între trupul vieţuind în materia lui şi sufletul care îl depăşeşte… Victor Teişanu cultivă o poezie de meditaţie, poetul fiind un neobosit căutător de sensuri, cel care se întreabă mereu, rosteşte şi se rosteşte.

Horaţiu Ioan Lascu: Victor Teişanu trăieşte existenţa în eternitatea simplă a frunzei, a esenţialului, a poezie cu alte cuvinte. Liric prin excelentă Victor Teişanu impune prin acurateţea spunerii pe nume a lucrurilor, o spunere încărcată de melancolie, chiar elegiacă, materializată prin versul grav, apodictic, ce trimite cu gândul la antici.

Constantin Dracsin: Poetul vede şi ce nu prea văd oamenii obişnuiţi, în stihurile sale descoperi momente mistice şi laice, cu adaptarea sângelui cald, la care fără să vrea, are acces prin însăşi viaţă hărăzita în tipare cereşti.

Petruţ Pârvescu: Evoluând într-un registru de regulă clasic, punctat de fine tuşe moderniste, poetul struneşte cu iscusinţă hăţurile cuvântului… Acrobaţii stilistice îndelung meşteşugite trec puntea imaginaţiei într-o ordine firească. Teluricul şi oniricul îşi dau mâna îngemănându-se pe acelaşi câmp semantic.

Lucian Alecsa: Poezia sa nu poate fi asimilată unei anumite generaţii, ea nu se supune unor impulsuri externe, intrând în jocul propriilor trăiri, fără a simula atmosfere lirice la modă… Poemele au limpezimea unui izvor de munte, mlădierea lanului de grâu atins de adierea dulcelui stil clasic… Puţini sunt poeţii care au forţa să perforeze în asemenea mod organicul, să topească metafizicul în fizic, să-şi trăiască viaţa pentru cuvânt şi în numele cuvântului…

Dumitru Ţiganiuc: Un talent şlefuit cu asiduitatea giuvaergiului; totul ar trebui să fie perfect, poate de aceea spaţiul iubirii la Victor Teişanu se configurează într-o sferă simbolică unde timpul trăirii cu al absenţei se întrepătrund… Totul pare a fi subordonat stringenţei dorinţe de depăşire a barierelor deja cunoscutului, având culori şi ecouri vizibile post-moderniste. Cu predispoziţii intelectuale de excepţie, autorul realizează un matur exerciţiu iniţiatic de înţelegere a limitelor propriilor libertăţi.

Theodor Damian: Poezia lui Victor Teişanu este o călătorie spre comuniune. Cu aşteptări indelunge, dar totuşi călătorie şi încă spre iubire, pentru că suntem condamnaţi, se pare, la aceasta. Aşteptăm să ni se întâmple ce ne este rânduit, dar şi înaintăm spre împlinirea propriului destin. Poezia acestui volum (Neantul în doi) ne poartă cu delicateţe şi smerenie în dimensiunea metafizică a fiinţei, casa ei adevărată după care mistuitor însetează ochiul adâncului nostru.

Gellu Dorian: Poeziile vin să se aşeze ca nişte definiţii ale unor stări poetice mulate pe aceleaşi vibraţii ale sufletului toate ivite una după alta, ca într-o goană în urma căreia alergătorului i se arată drumul întors… Veşnicul bibliotecar nordic, poetul Victor Teişanu pare la fel de proaspăt şi singular ca la început, din stirpea acelor poeţi pentru care cuvintele nu pot avea excrescenţe parazitare.

Cassian Maria Spiridon: Autoscopic, elegiac, ironic şi autoironic, Victor Teişanu este memorabil şi parabolic în numeroase poeme. Ceremonii de iarnă afirmă un talent în deplinătatea maturităţii sale, talent care şi-a aflat conştiinţa de sine.

Theodor Damian: Poetul se retrage la marginea scenei lumii şi vieţii, dar ia centrul cu el, pentru că de acolo pornesc judecăţile de valoare referitoare la cum este şi cum ar trebui să fie lumea. Uneori aceste sentinţe sunt repetate ca într-un cântec al creaţiei primordiale sau ca într-o incantaţie pentru ziua a opta a creaţiei lumii spre care poetul priveşte profetic, presimţind apropierea de lunga noapte australă. Volumul Ceremonii de iarnă ne descoperă un poet ce scrie împotriva uitării, galopând prin pustiul cuvintelor în dorinţa febrilă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu.