Fragment din emisiunea „Convorbiri literare”, Radio Iași

Emisiunea „Convorbiri literare” din 11 decembrie 2011 i-a avut invitați pe Victor Teișanu și pe Eugen Uricaru, fostul președinte al Uniunii Scriitorilor, apoi a continuat cu un reportaj literar de dincolo de Prut.

Realizatorul emisiunii, poetul și jurnalistul Valentin Talpalaru, a fost prezent și la dubla lansare de carte din noiembrie de la Darabani, când Victor Teișanu și-a prezentat cele mai recente două volume ale sale.

Click aici pentru a-l asculta pe Victor Teișanu în emisiunea „Convorbiri literare”

Sunt mai aproape de Nichita decât de generația mea

Articol publicat în Foaia Transilvană.

Poetul Victor Teişanu a lansat, ieri, la Cluj, două volume de poezii: „Mizez pe tăcere” (Editura Limes) şi „Călătorie în cerc” (Editura Dacia XXI). Cele două cărţi vor fi, în scurt timp, în cele mai importante librării din oraş.

„Pentru mine, drumul la Cluj poate fi considerat unul iniţiatic. Acasă, în Moldova, eram închis într-un cerc şi credeam că sînt liber, dar nu eram. Aşa că, pe lîngă lansarea celor două cărţi, am venit aici pentru fiii mei, Alexandru şi Ştefan, care s-au stabilit la Cluj, s-au căsătorit şi sper să am aici urmaşi din partea lor”, a spus Victor Teişanu.

Poetul a recunoscut că, deşi este ca generaţie „optzecist”, se simte mai apropiat de poeţii anilor 60, precum Nichita Stănescu, nefiind la fel de virulent ca primii, în vers şi în exprimare.

„Nu sînt scriitor, îmi lipseşte forţa şi polivalenţa să scriu şi altceva în afară de poezii. Aş putea să mă numesc poet, dar şi asta rămîne de văzut”, a adăugat, cu modestie, Victor Teişanu, cunoscut pentru forma neschimbată a poeziei sale: trei strofe a cîte patru versuri.

Iată-l recitînd din volumele sale, la finalul evenimentului al cărei gazdă a fost poetul Mircea Petean:

Născut la Darabani, Botoșani (1950), Victor Teişanu este poet şi jurnalist şi are la activ mai multe volume apreciate de critica de specialitate, printre care „Neantul în doi”, „Ceremonii de iarnă”, „Fulgul și umbra”, „Arta îndoielii” sau „Elegii și extaze”. A publicat poezii în „România literară”, „Tribuna”, „Iașul literar”, „Timpul” și „Luceafărul”, a condus mai multe inițiative culturale în nordul Moldovei (cenaclul „Nicolae Labiș”, revista „Hyperion”, Casa Memorială „Leon Dănăilă”), a activat ca jurnalist la ziarele „Clopotul” (Botoșani) , „România liberă”, „Dreptatea” și „Zig-Zag” , iar acum este directorul Bibliotecii din Darabani.

Victor Teişanu – 60

Nicolae Corlat în dialog cu Victor Teişanu – interviu publicat în revista Hyperion.

„Eu nu mă confund cu poezia, ci fac parte, ca o vibrație infinitezimală, din substanța ei.”

Nicolae Corlat: Victor Teişanu, pentru mulţi creştini din arealul ortodox, cuvintele unui Avva de la începuturi, transcrise într-o carte a urcuşului duhovnicesc, au întemeiat o scară nevăzută, o scară a Meşterului Manole de pe la noi, pe care urcăm cu fiecare zi a vieţii noastre, doar păzind acele trepte ale devenirii. Victor Teişanu, acum, la atingerea unui număr rotund de ani, care crezi că au fost primele trepte ale devenirii tale ca poet?

Victor Teişanu: Dacă românul s-a născut poet, trebuie să recunoaștem că mai toți copiii au la un moment dat „plăcerea” sadică de a chinui limba noastră, care se și pretează la giumbușlucuri și jocuri infantile, așa cum, de cealaltă parte, este capabilă să exprime drame și abisuri sufletești greu de imaginat. Pentru că în casa părinților mei cei dintâi ani au stat sub semnul lecturilor lui Alecsandri și Anton Pann, versurile nu puteau fi decât săltărețe, discursive și retorice.

Așa este și debutul meu absolut în „Zori de zi”, din 1965, prin mijlocirea lui George Sidorovici. Erau 3 distihuri intitulate „Lupta cu timpul”: „Când frunzele toamnei cad veștede/ Și plopii înclină din creștete// Când norii ascund în ei soarele/ Și rânduri nomade-s cocoarele// Când fluviu de holde și dor e-anotimpul/ Mereu mă continuu în lupta cu timpul”.

Devenirea, cu treptele de care vorbeai, a fost dificilă și sinuoasă. Amprenta clasică inițială a contat mult, așa încât nici contactul cu poezia generației lui Nichita Stănescu nu reușea să-mi tulbure o anumită vocație pentru forma și muzicalitate în cadențe clare. A fost o predilecție persistentă, cu reverberații pe care le-a constatat și Laurențiu Ulici, care vedea în mine „un moldovean melancolic” ce preferă, „cu riscul de a părea vetust, un ceas mai de demult” al poeziei.

„Micile mele „victorii” s-au produs pe fondul unor împrejurări favorabile”

N.C.: Din 1969, anul în care ai debutat editorial într-o culegere a tinerilor poeţi, la Editura Tineretului, giraţi atunci de către Eugen Simion, cel care a prefaţat acel volum de versuri şi care vorbea despre Victor Teişanu ca despre o speranţă a literaturii române, acelaşi an în care ai făcut să apară la Darabani o revistă Hyperion patronată de poetul Lucian Valea, până în anul 1989, când, în urma unui premiu la Festivalul „Porni Luceafarul…” din 1982, ai debutat din nou editorial (acesta este şi debutul tău recunoscut în literatură, la Editura Junimea, împreună cu alţi tineri poeţi care au şi confirmat nu peste mulţi ani), ai boicotat viaţa literară. În acest timp, Corneliu Popel scotea mai multe cărţi de poezie care au şi produs un curent în creaţia unor poeţi de mai târziu.

V.T.: Anii la care te referi erau departe de a încuraja poezia și poeții. Nu știu ce se întâmpla „la vârf ”, dar jos, unde se măcinau zadarnic energii literare, a publica o carte fără tot felul de compromisuri și proptele, adică relații și umilințe, devenea sinonim cu urcarea unui munte fără accesoriile alpinistului.

Eu n-am știut să cultiv amiciții literare care să-mi aducă beneficii. Puținii mei prieteni de azi sunt cei cu care mă întâlnesc din când în când, bucurându-ne ca de un miracol că mai existăm și mai putem slăvi rodul viței de vie. Mai era varianta să fii un tenace luptător, care biruie orice obstacol, precum Chuck Norris sau Sylvester Stallone, ceea ce eu iarăși nu pot fi. Așa se explică desele mele abdicări, unele întinzându-se pe zeci de ani.

Micile mele „victorii” s-au produs pe fondul unor împrejurări favorabile, cum erau taberele de creație sau concursurile organizate de ziare centrale. Am fost laureatul unor asemenea întreceri, ceea ce atunci însemna ceva, dacă posedai arta de a specula și exploata momentul favorabil. De fapt, tot ce mai făceam, făceam împins de curent și uneori din teama de a nu-mi dezamăgi definitiv mentorul de atunci, Lucian Valea.

În mine însă încolțise și rodea spornic sămânța unui scepticism, probabil funciar, foarte prompt în a-mi reteza orice elan mai îndrăzneț. Mi-amintesc că în tinerețe un prieten, prozatorul Alexei Rudeanu, chiar speculase lipsa mea de entuziasm, transformându-mă în personaj literar. Era vorba de romanele „Focul rece” și „Mansarda colibei”, în care eu repetam până la sațietate celor din jur că nu-mi este dat mie să schimb soarta omenirii… Deci nu despre un boicot se poate vorbi, ci doar despre slăbiciuni și structuri poetice neadecvate.

„Eșecul și succesul meu n-au nici o legătură de cauzalitate cu Corneliu Popel”

N.C.: Coacerea ta ca poet a avut loc în acei ani ai tinereţii, cand l-ai avut coleg de şcoală, de generaţie, pe prietenul Corneliu Popel? Ce a însemnat prietenia lui pentru tine? Creşterea lui vizibilă, într-un timp al nemuririi noastre prin alţi mari poeţi români, dacă-i amintim aici doar pe Nichita Stănescu şi Virgil Mazilescu, au dus la producerea unui recul în manifestarea ta în poezie, la amânări, la întrebări fără răspuns?

V.T.: De Corneliu Popel m-au legat nu doar trecutul nostru comun ci și o sinceră prietenie. Am crescut împreună la Darabani în atmosfera îmbibată de lecturi poetice instituită de Lucian Valea. Am fost colegi la Iași și am locuit în aceeași cameră, undeva în Tătărași. Păstrez și astăzi câteva scrisori ale sale, vorbind despre suferința unui spirit ultragiat într-o perpetuă și inegală luptă cu adversitățile. Am fost prieteni până la sfârșitul său neașteptat, în 1979. Deosebirea dintre noi era una de ideologie religioasă. El nu-l accepta pur și simplu pe Dumnezeu. Credea că pământul este de fapt un paradis fără stăpân, în care oamenii, liberi, ar putea fi totuși fericiți.

Aceste susțineri intrigau un conservator ca mine, educat în linia respectului pentru valorile creștinismului ortodox. El era damnatul aspirând la o idealitate imposibilă. Mereu revoltat și hirsut, precum adesea Labiș, de la care pornisem amândoi. Dar un lucru trebuie să rămână limpede: eșecul și succesul meu n-au nici o legătură de cauzalitate cu Corneliu Popel. Am mers pe drumuri diferite și nu ne-am putut influența în nici un mod. Să lăsăm alte judecăți pe seama timpului care din când în când are vocație justițiară.

„Eram ca o masă de plastilină pe care magistrul urma să o prelucreze”

N.C.: Ce a însemnat pentru tine şi pentru Corneliu faptul ca aţi avut norocul să-l aveţi ca dascăl pe poetul Lucian Valea? Adu-ne în actualitate momentul întâlnirii cu Lucian Valea, dar şi clipe ale trecerii lui prin Darabani. Cât din el a rămas în spiritul locului, dar şi în atitudinea ta şi a lui Corneliu Popel în poezie?

V.T.: Lucian Valea avea o însușire teribilă: pe oriunde trecea lăsa urme adânci. Așa s-a întâmplat și la Darabani. Momentul descinderii sale capătă deja aură legendară. Într-un spațiu copleșit de platitudine el s-a impus cu autoritatea sa culturală. Vorbea și recita impecabil, încât ascultătorul, complet dezarmat, trebuia să joace până la capăt doar rolul unui public disciplinat.

Eu am intrat primul în camera ticsită de cărți a poetului. Valea s-a bucurat să afle că cineva, la Darabani, cochetează cu poezia. A frunzărit caietul meu cu versuri în maniera Bolintineanu, după care mi-a pus în brațe vreo duzină de volume ale poeților din generația 60. „Citește-le și mai discutăm după”, mi-a spus. După lectura acestora (Stănescu, Blandiana, Ioan Alexandru, Grigore Hagiu etc.) am aruncat pur și simplu în foc propriu-mi caiet. Şi a început, lent și cu poticneli, schimbarea.

Cu amicul Popel lucrurile au stat puțin diferit. El n-a trecut prin ipostaza Bolintineanu. Contactul cu poezia s-a produs după „descălecatul” lui Valea, așa că începuturile sale au fost direct… moderniste. Când profesorul a văzut că se înfiripă ceva ne-a adunat pe toți și a pus bazele unui soi de cenaclu. Între timp s-au ivit chiar și traducători din lirica italiană, a apărut și un nou aspirant la poezie, Valeriu Imbir. Eram ca o masă de plastilină pe care magistrul urma să o prelucreze.

Cu Popel l-am vizitat adesea pe profesor care ne primea neceremonios, stăteam chiar și pe jos, printre cărți, și-i ascultam, inițiatic, discursurile. Profesorul ne lua și prin cârciumi, ceea ce în atmosfera cazonă a liceului devenea o adevărată erezie. Cu noi, Valea era și prieten și profesor. Ne punea în temă cu evenimentele literare ale momentului, îndemnându-ne la lectură. Traversam tocmai perioada de relativ „dezgheț”, când cărțile unor Fănuș Neagu sau Nicolae Breban demolau canoanele închistării. Și traduceri din Faulkner, Papini, Proust, Huxley sau Borges schimbau percepțiile iubitorului român de literatură.

„Aparții sau nu poeziei și nimic mai mult”

N.C.: Editarea primului volum de poezie, din 1994 („Viaţa într-o frunză”), cât şi debutul colectiv din 1989, te  plasează în timpul generaţiei 80. Aparţii acestei generaţii de poeţi, te simţi în interiorul acestei grupări, te recunoaşte această generaţie numeroasă de poeţi?

V.T.: Nu știu dacă „Viața într-o frunză” mă plasează automat în rândurile unei generații anume. Cert este că acest criteriu al generațiilor poate deveni arbitrar și neconcludent. Aparții sau nu poeziei și nimic mai mult. În țesătura poeziei, și mai ales în straturile ei lăuntrice, se ascund la un moment dat atâtea sensuri, inflexiuni, formulări și deviații, încât e relativă orice distribuție pe criterii generaționiste. Nu, sincer, nu mă simt în interiorul vreunei generații.

Izolarea mea benevolă, ca și lipsa oricăror ecouri pe care le au cărțile mele în presa literară, au făcut imposibilă o legătură între mine și congeneri. Și, conform naturii mele, sunt sceptic în privința unor eventuale evoluții pozitive. Eu sunt extrem de puțin (spre deloc) prezent în viața literară, așa că, în ce mă privește, lucrurile nici nu pot sta altfel. Nu încerc să mă corectez, pentru că m-am îndoit constant în legătură cu viitorul meu literar.

Poezia nu este nici pe departe viața mea, mai sunt atâtea îndeletniciri acaparante. O îndeletnicire potrivită este să te pătrunzi de efemeritatea ta și a faptelor tale și să vezi dacă te poți împăca cu bunul Dumnezeu. Îi admir pe poeții care, obsedați de alte înțelesuri, au îmbrăcat veșmânt monahal. Eu nu mă confund cu poezia, ci fac parte, ca o vibrație infinitezimală, din substanța ei.