Viața într-o frunză, ed. Timpul, 1994

coperta_viata_intr-o_frunzaVictor Teişanu are un fel de rulmenţi (făcuţi din alabastru) la vocabular, dă drumul usor la cuvinte – adică nu umbla după cele accesibile omului simplu; îşi caută cadenţa liniştit, ţinând în mâini lumina dintre fiinţe. Această carte ne aduce aminte de Bacovia: simţi o oglindă de apă asupra căreia abia mai poţi să respiri văzându-i tegumentele umede.

Constantin Dracsin

Fragment din emisiunea „Convorbiri literare”, Radio Iași

Emisiunea „Convorbiri literare” din 11 decembrie 2011 i-a avut invitați pe Victor Teișanu și pe Eugen Uricaru, fostul președinte al Uniunii Scriitorilor, apoi a continuat cu un reportaj literar de dincolo de Prut.

Realizatorul emisiunii, poetul și jurnalistul Valentin Talpalaru, a fost prezent și la dubla lansare de carte din noiembrie de la Darabani, când Victor Teișanu și-a prezentat cele mai recente două volume ale sale.

Click aici pentru a-l asculta pe Victor Teișanu în emisiunea „Convorbiri literare”

Sunt mai aproape de Nichita decât de generația mea

Articol publicat în Foaia Transilvană.

Poetul Victor Teişanu a lansat, ieri, la Cluj, două volume de poezii: „Mizez pe tăcere” (Editura Limes) şi „Călătorie în cerc” (Editura Dacia XXI). Cele două cărţi vor fi, în scurt timp, în cele mai importante librării din oraş.

„Pentru mine, drumul la Cluj poate fi considerat unul iniţiatic. Acasă, în Moldova, eram închis într-un cerc şi credeam că sînt liber, dar nu eram. Aşa că, pe lîngă lansarea celor două cărţi, am venit aici pentru fiii mei, Alexandru şi Ştefan, care s-au stabilit la Cluj, s-au căsătorit şi sper să am aici urmaşi din partea lor”, a spus Victor Teişanu.

Poetul a recunoscut că, deşi este ca generaţie „optzecist”, se simte mai apropiat de poeţii anilor 60, precum Nichita Stănescu, nefiind la fel de virulent ca primii, în vers şi în exprimare.

„Nu sînt scriitor, îmi lipseşte forţa şi polivalenţa să scriu şi altceva în afară de poezii. Aş putea să mă numesc poet, dar şi asta rămîne de văzut”, a adăugat, cu modestie, Victor Teişanu, cunoscut pentru forma neschimbată a poeziei sale: trei strofe a cîte patru versuri.

Iată-l recitînd din volumele sale, la finalul evenimentului al cărei gazdă a fost poetul Mircea Petean:

Născut la Darabani, Botoșani (1950), Victor Teişanu este poet şi jurnalist şi are la activ mai multe volume apreciate de critica de specialitate, printre care „Neantul în doi”, „Ceremonii de iarnă”, „Fulgul și umbra”, „Arta îndoielii” sau „Elegii și extaze”. A publicat poezii în „România literară”, „Tribuna”, „Iașul literar”, „Timpul” și „Luceafărul”, a condus mai multe inițiative culturale în nordul Moldovei (cenaclul „Nicolae Labiș”, revista „Hyperion”, Casa Memorială „Leon Dănăilă”), a activat ca jurnalist la ziarele „Clopotul” (Botoșani) , „România liberă”, „Dreptatea” și „Zig-Zag” , iar acum este directorul Bibliotecii din Darabani.

Neantul în doi – analiză de Ciprian Voloc

Articol publicat în revista Hyperion.

Cel de-al doilea volum semnat Victor Teişanu, îndelung aşteptat de către cititori şi critici (e vorba de un interval de 12 ani faţă de volumul de debut), confirmă teza că, indiferent de schimbările pe care sufletul uman le suportă, în cursul unei vieţi, nucleul ei central rămâne acelaşi. Între autorul volumului „Viaţa într-o frunză” (Editura Timpul, Iaşi, 1994) şi cel al volumului „Neantul în doi” (Editura Axa, Botoşani, 2006), liniile de continuitate sunt cât se poate de evidente. Numai la nivel formal dacă e să ne oprim, şi nu putem ignora cele trei catrene care, fără a se revendica de la vreunul dintre tiparele lirice clasice, consacrate, dispun totuşi de o individualitate ce poartă marca personalităţii şi – de ce nu – a originalităţii poetului dărăbănean.

Tematica volumului este existenţial-metafizică, autorul abordând-o în manieră nevoalată, începând chiar cu poemul intitulat „Neantul în doi”: „Nu căuta / o definiţie a neantului / căci este mult mai nimerită / căutarea aceasta în doi (…) singur / poţi merge din eşec în eşec / nimeni nu ştie de ce doar în doi / se obţine definiţia exactă a neantului”. Se observă, convieţuirea în doi apare ca o fatalitate căreia omul, în măsura în care vrea să se împlinească (cu şanse minime de reuşită, după cum ne sugerează poetul), nu are cum să i se sustragă. Mai rămâne de stabilit care este tipul de dualitate pe care-l are în vedere autorul, aspect fără a cărui clarificare subiectul cărţii ar rămâne ambiguu. În acest scop, lectura tuturor creaţiilor volumului este inevitabilă iar ceea ce ea revelează, treptat, este pe deplin confirmat, la final: în viziunea lui Victor Teişanu, viaţa omului gravitează în jurul a două axe, axa bărbat – femeie şi axa om – Dumnezeu. Primordială este cea de a doua, însă, cum ea nu izbuteşte să potolească fuga de singurătate, a sufletului, se produce, adesea pe nesimţite, glisarea către prima. Aceste două axe ajung să coexiste, suprapunându-se sau succedându-se în acord cu ritmurile vieţii. Mai mult decât atât, ele pot servi, în răstimpuri, drept călăuză, una către cealaltă.

În ansamblul său, volumul este traversat de o tristeţe resemnată, de o melancolie matură, creionând stări cărora poetul nici nu încearcă se li se sustragă, hrănindu-se, dimpotrivă, din voluptatea pe care, de-a lungul anilor, ele au ajuns să i-o producă. Martor al propriei epuizări lente, apropiindu-se de finalul vieţii telurice, poetul nu se abandonează trăirilor de tip patetic, ci rezistă, cu demnitate, transformându-şi periplul incert în scenarii al căror demiurg este chiar el. Sătul de a tot vorbi de unul singur, poetul cultivă exprimarea esenţializată, distanţându-se de „poeţii ultimei generaţii / care spun prea puţin / cu prea multe cuvinte” („Criticism”). Motivaţia mai profundă, a acestui gest, nu este dificil de întrezărit: „Trezit din somnul de veci / după mai multe secole, poetul / constată ignorarea sa deplină / în mai toate mediile culturale” („Posteritate”), situaţie de regăsit şi la nivel metafizic: „din când în când / o sabie sclipitoare / retează capetele de chihlimbar / ale poeţilor” („Elegie”). Bineînţeles, nu se impune a abdica, de la scriitura lirică, din acest motiv: „şi când poemul / va fi scris pe pielea capului / a toracelui şi a pieptului, atunci / mă voi apropia de perfecţiune” („Artă poetică”).

În ce măsură, totuşi, poate, poezia, să dea seamă nu numai despre destinul ei literar, ci şi despre cel mundan, respectiv metafizic, al omului? Nostalgia originilor creaţiei, obsesia căutării lui Dumnezeu îl însufleţesc, neîncetat, pe poet: „O, Doamne / cât am aşteptat / să rămânem singuri / lângă muntele măslinilor” („Cât am aşteptat”); „suntem / mai aproape ca niciodată / uneori ne ascultăm reciproc respiraţia / şi totuşi nu ne putem atinge” („Mai aproape”); „vai, eu vin / de departe de foarte departe / şi întreaga mea viaţă / m-am pregătit pentru călătoria aceasta” („Nu mă cunoaşte”); „pentru tine / am păşit sub bolţile templului / curăţindu-ţi cu grijă calea / de capcanele zeilor invidioşi” („Pentru tine”); „pe tine te aştept / să mă reconstruieşti din temelii / cu ziduri mult mai rezistente / aşa cum a prevestit profetul” („Sunt Ierihonul”); „Acum când mă rog / singur pe cale nopţii / pune Doamne pavăză mâna ta / în dreptul fiarei care caută tronul” („Când mă rog”); „nevrednic sunt / tată ireal al începutului de seară / pentru că sub apele visului / nu te-am putut recunoaşte” („Tatăl ireal”); „n-am încetat / să răscolesc în spuza stelelor / pentru că tu nu te puteai rătăci / decât pe străzile galaxiilor” („N-am încetat”); „sunt ca o frunză / cu nervurile în urechea ta / acum pot să-ţi şoptesc orice / am timp o veşnicie” („Lobul urechii tale”); „Neiertătoare / este această rană / care s-a ivit pe umărul meu / direct de la tatăl ceresc” („Sicriul de miozotis”); „veniţi aici / unde se celebrează smerenia / pentru că nimeni nu va muri / dacă se apropie de lumină” („Veniţi aici”); „nu plânge / pentru sângele tău şi pentru oase / fiindcă există un meşter pregătit / să te restaureze în orice clipă” („Să nu plângi”); „iată cum plâng / la fereastră şi oasele mele / unde ai rătăcit unde ai rătăcit / atâtea şi atâtea rânduri de vieţi.” („Prea târziu”); „La gât / cu fularul singurătăţii / ascult trâmbiţaşii tăi / şi nu sunt pregătit, Doamne” („Nu sunt pregătit”), „şi astfel / furat de atâtea imagini / te poţi trezi că vine cineva / să te anunţe că ţi-a trecut viaţa” („Furat de imagini”); „Din buzunarul îngerului / am furat cheia / ca să pot intra la tine / noapte de noapte” („Hoţul perfect”); „din cer se aud / avertismentele trânbiţaşilior / Doamne, am recunoscut / în vâltoarea sângelui sceptrul tău” („Vodevilul”); „În orbitele mele / scrumul ultimei noastre întâlniri / ca o monedă scoasă din circulaţie / care începe să ruginească” („În orbitele mele”); „merg zilnic la întâlnire / strecurându-mă printre tramvaie / deşi tu nu vei veni niciodată / pentru că nici nu cred că exişti.” („La întâlnire”).

Întrevedem, din ultimele versuri ale acestei sumare selecţii, drama lăuntrică a poetului: căutarea aceasta acerbă, a fiinţei divine, răsplătită printr-o mult prea îndelungă tăcere, îl determină să-şi consoleze plângerea într-o altă direcţie, pe umărul unei făpturi asemenea sieşi – femeia. Se realizează, în acest fel, trecerea către cea de-a doua polaritate a volumului, aducând, cu sine, tema iubirii dintre bărbat şi femeie. Nevoia convieţuirii în doi este afirmată cât se poate explicit, de Victor Teişanu, şi chiar justificată: „numai tu şi cu mine / putem ţine viaţa în echilibru (…) numai tu şi cu mine / putem stinge felinarul singurătăţii” („Numai tu şi cu mine”). Fie că e vorba de Dumnezeu, fie că e în joc femeia, echilibrul, prin chiar definiţia sa, este un joc de doi. Chemarea femeii ar trebui să potolească rănile eşecului căutării lui Dumnezeu, însă ea aduce, cu sine, alte perspective ale neîmplinirii: „Ce frumoasă femeie te-ai făcut / eşti o atracţie primejdioasă / poţi provoca un război erotic / precum cel dintre ahei şi troieni” („Războiul erotic”); „tu însăţi / vei trece pe la mine / aducându-mi aminte / că ţi-am promis viaţă veşnică” („Decât ceru-nstelat”); „primeşte-mă iubito / să înnoptez la vâlvătaia frunţii tale / asemenea unui măr sclipitor / împins de vânt sub frunzişul toamnei” („Părul tău luminos”); „mi-ai spus / să opresc rostogolirea timpului / măcar atât cât durează / naşterea copilului din odaia alăturată” („Să opresc timpul”); „Ţi-am explicat / că eşti femeia predestinată / ultimei mele adrese / pământeşti” („Vino să plângem”); „casa aceasta / nu mai prezintă garanţii / iubito să ne mutăm la cer / zburând pe o floare de lotus” („Casa aceasta”); „La rădăcina copacului / ţi-am îngropat sufletul de mireasă /ca o jertfă / pe altarul toamnei sângeroase” („Vizita şarpelui”); „femeie mult visată / soră a norului de ploaie / curăţă-mi palmele / de zgura trădării” („Vino cu mine”); „Suntem la mare distanţă / unul de celălalt / între noi s-au aşezat / oceanele mările şi pustiurile” („Comunicare”); „în depărtări / se aud viorile toamnei / intonând tot mai clar / lieduri de despărţire” („Lieduri de despărţire”); „dacă nu existai / cădeam în abisul sufletului / fără scăpare fără scăpare / cădeam în abisul sufletului meu” („Mă sprijin”); „eşti din nou vie / şi ne putem revedea în vis / bucură-te / că mi-am adus aminte de tine” („Bucură-te”); „bună dimineaţa iubito / voi dormi printre cărţile astrale / aş spune că aici sunt stăpânul / dar asta mai rămâne de văzut” („Bună dimineaţa”); „Iubita mea / a plecat pe neaşteptate / lăsând fereastra larg deschisă / în semn că va reveni” („La întoarcere”); „Erai singură / lângă pervazul ferestrei / aşteptând legănarea mea de chiparos / întors din ospiciile morţii” („Ca o mică flacără”); „zadarnic iubito / am încerca să ne eliberăm / pentru că totul se întâmplă / conform unei ordonanţe din cer.” („Destin”); „numai tu singură / mi-ai putea reda inocenţa / nimeni nu ştie cât va dura / tragerea trupului pe roata lacrimei.” („Pe roata lacrimei”).

Poemele volumului se succed fără a sugera vreun liman al zbaterii lăuntrice a poetului. Totul rămâne suspendat, cititorul fiind martorul unei călătorii ce are, pe deplin, puterea de a-i releva coordonate ale propriului suflet în care să se regăsească aidoma autorului acestei cărţi. Stilul este simplu, direct, aproape narativ, fără apel la teribilisme stilistice sau inovaţii de ordin conceptual. Cele mai izbutite poeme ale volumului sunt, în opinia mea: „Ultima dragoste”, „Bucurii cabotine”, „Iartă-mă”, „Lasă-mă”, „Ca o mică flacără”, „Măcelul petalelor”, „Ţi-am adus”, „Iluzia bucuriei”, „Hoţul perfect”, „Pe roata lacrimei”, „Neantul în doi”, „Lăsaţi-l”, „Prea târziu”, „Lieduri de despărţire”, „Posteritate”, „Până la saturaţie”, „Numai tu şi cu mine”, „Casa aceasta”, „Veţi bate zadarnic”, „Ne vom revedea”, „Să opresc timpul”. Sunt realizări suficiente pentru a marca evoluţia calitativă a creaţiei teişănene, în raport cu primul volum. Ceea ce poate trezi, totuşi, rezerve, din partea unui lector exigent, este prezenţa constantă a unei anume narativităţi (marcată de: adresabilitate, stil confesiv, atmosferă de jurnal, grad apropiat de zero al discursivităţii), care, dublată fiind de asceza stilistică amintită, văduveşte stilul liric de o parte dintre virtuţile sale. Din acest punct de vedere, volumul următor („Ceremonii de iarnă” – Editura Timpul, Iaşi, 2007), reprezintă un important pas înainte, în evoluţia operei poetice a artistului moldav.

În final, merită menţionată permanenţa motivului frunzei, în poezia lui Victor Teişanu: nu numai că şi-a construit primul volum în jurul său, dar motivul este de regăsit şi în cartea de faţă: „frunze purpurii / rând pe rând căzute din cer / după judecata adamică” („În orbitele mele”), „dar ai ales / calea spre mormânt a frunzei” („Într-o sferă de purpură”), „am furat o frunză / va fi într-o zi / darul meu de nuntă” („Hoţul perfect”), „în faţa colecţiei mele de frunze”, „lipseşte contemporanilor frunzei”, „despre viitoarea dreptate a frunzelor.” („Dreptatea frunzelor”), „eşti o frunză domnişoară”, „verde frunză domnişoară”, domnişoară frunză verde” („Cântec”). Persistă, de asemeni, repetiţiile semnificative, precum în celelalte volume ale autorului, versuri sau chiar strofe fiind reluate, similar sau identic, către finalul poemelor (după caz, uneori titlul poemelor e reluat şi dezvoltat, în cuprinsul lor). Stilul teişănean se înfăţişează, astfel, ca dispunând de suficientă autonomie şi originalitate pentru a decreta că aparţine, de drept, unui poet.

„Neantul în doi” se pretează la o lectură plăcută, interiorizată, recomandabilă firilor reflexive, pentru care zăbava gândului, asupra destinului trecut şi prezent, ca şi îndrăzneala sa scrutătoare, în zarea incertelor orizonturi ale viitorului, deţine întâietate, în raport cu sfera pragmatică a acţiunii. Lumea poetului se poziţionează, dintru început, departe de forfota cotidiană: faptul echivalează, simultan, cu o damnare şi o salvare, a sufletului, în luntrea cuvântului bine şi frumos rostuit. list of music charts

Victor Teişanu – 60

Nicolae Corlat în dialog cu Victor Teişanu – interviu publicat în revista Hyperion.

„Eu nu mă confund cu poezia, ci fac parte, ca o vibrație infinitezimală, din substanța ei.”

Nicolae Corlat: Victor Teişanu, pentru mulţi creştini din arealul ortodox, cuvintele unui Avva de la începuturi, transcrise într-o carte a urcuşului duhovnicesc, au întemeiat o scară nevăzută, o scară a Meşterului Manole de pe la noi, pe care urcăm cu fiecare zi a vieţii noastre, doar păzind acele trepte ale devenirii. Victor Teişanu, acum, la atingerea unui număr rotund de ani, care crezi că au fost primele trepte ale devenirii tale ca poet?

Victor Teişanu: Dacă românul s-a născut poet, trebuie să recunoaștem că mai toți copiii au la un moment dat „plăcerea” sadică de a chinui limba noastră, care se și pretează la giumbușlucuri și jocuri infantile, așa cum, de cealaltă parte, este capabilă să exprime drame și abisuri sufletești greu de imaginat. Pentru că în casa părinților mei cei dintâi ani au stat sub semnul lecturilor lui Alecsandri și Anton Pann, versurile nu puteau fi decât săltărețe, discursive și retorice.

Așa este și debutul meu absolut în „Zori de zi”, din 1965, prin mijlocirea lui George Sidorovici. Erau 3 distihuri intitulate „Lupta cu timpul”: „Când frunzele toamnei cad veștede/ Și plopii înclină din creștete// Când norii ascund în ei soarele/ Și rânduri nomade-s cocoarele// Când fluviu de holde și dor e-anotimpul/ Mereu mă continuu în lupta cu timpul”.

Devenirea, cu treptele de care vorbeai, a fost dificilă și sinuoasă. Amprenta clasică inițială a contat mult, așa încât nici contactul cu poezia generației lui Nichita Stănescu nu reușea să-mi tulbure o anumită vocație pentru forma și muzicalitate în cadențe clare. A fost o predilecție persistentă, cu reverberații pe care le-a constatat și Laurențiu Ulici, care vedea în mine „un moldovean melancolic” ce preferă, „cu riscul de a părea vetust, un ceas mai de demult” al poeziei.

„Micile mele „victorii” s-au produs pe fondul unor împrejurări favorabile”

N.C.: Din 1969, anul în care ai debutat editorial într-o culegere a tinerilor poeţi, la Editura Tineretului, giraţi atunci de către Eugen Simion, cel care a prefaţat acel volum de versuri şi care vorbea despre Victor Teişanu ca despre o speranţă a literaturii române, acelaşi an în care ai făcut să apară la Darabani o revistă Hyperion patronată de poetul Lucian Valea, până în anul 1989, când, în urma unui premiu la Festivalul „Porni Luceafarul…” din 1982, ai debutat din nou editorial (acesta este şi debutul tău recunoscut în literatură, la Editura Junimea, împreună cu alţi tineri poeţi care au şi confirmat nu peste mulţi ani), ai boicotat viaţa literară. În acest timp, Corneliu Popel scotea mai multe cărţi de poezie care au şi produs un curent în creaţia unor poeţi de mai târziu.

V.T.: Anii la care te referi erau departe de a încuraja poezia și poeții. Nu știu ce se întâmpla „la vârf ”, dar jos, unde se măcinau zadarnic energii literare, a publica o carte fără tot felul de compromisuri și proptele, adică relații și umilințe, devenea sinonim cu urcarea unui munte fără accesoriile alpinistului.

Eu n-am știut să cultiv amiciții literare care să-mi aducă beneficii. Puținii mei prieteni de azi sunt cei cu care mă întâlnesc din când în când, bucurându-ne ca de un miracol că mai existăm și mai putem slăvi rodul viței de vie. Mai era varianta să fii un tenace luptător, care biruie orice obstacol, precum Chuck Norris sau Sylvester Stallone, ceea ce eu iarăși nu pot fi. Așa se explică desele mele abdicări, unele întinzându-se pe zeci de ani.

Micile mele „victorii” s-au produs pe fondul unor împrejurări favorabile, cum erau taberele de creație sau concursurile organizate de ziare centrale. Am fost laureatul unor asemenea întreceri, ceea ce atunci însemna ceva, dacă posedai arta de a specula și exploata momentul favorabil. De fapt, tot ce mai făceam, făceam împins de curent și uneori din teama de a nu-mi dezamăgi definitiv mentorul de atunci, Lucian Valea.

În mine însă încolțise și rodea spornic sămânța unui scepticism, probabil funciar, foarte prompt în a-mi reteza orice elan mai îndrăzneț. Mi-amintesc că în tinerețe un prieten, prozatorul Alexei Rudeanu, chiar speculase lipsa mea de entuziasm, transformându-mă în personaj literar. Era vorba de romanele „Focul rece” și „Mansarda colibei”, în care eu repetam până la sațietate celor din jur că nu-mi este dat mie să schimb soarta omenirii… Deci nu despre un boicot se poate vorbi, ci doar despre slăbiciuni și structuri poetice neadecvate.

„Eșecul și succesul meu n-au nici o legătură de cauzalitate cu Corneliu Popel”

N.C.: Coacerea ta ca poet a avut loc în acei ani ai tinereţii, cand l-ai avut coleg de şcoală, de generaţie, pe prietenul Corneliu Popel? Ce a însemnat prietenia lui pentru tine? Creşterea lui vizibilă, într-un timp al nemuririi noastre prin alţi mari poeţi români, dacă-i amintim aici doar pe Nichita Stănescu şi Virgil Mazilescu, au dus la producerea unui recul în manifestarea ta în poezie, la amânări, la întrebări fără răspuns?

V.T.: De Corneliu Popel m-au legat nu doar trecutul nostru comun ci și o sinceră prietenie. Am crescut împreună la Darabani în atmosfera îmbibată de lecturi poetice instituită de Lucian Valea. Am fost colegi la Iași și am locuit în aceeași cameră, undeva în Tătărași. Păstrez și astăzi câteva scrisori ale sale, vorbind despre suferința unui spirit ultragiat într-o perpetuă și inegală luptă cu adversitățile. Am fost prieteni până la sfârșitul său neașteptat, în 1979. Deosebirea dintre noi era una de ideologie religioasă. El nu-l accepta pur și simplu pe Dumnezeu. Credea că pământul este de fapt un paradis fără stăpân, în care oamenii, liberi, ar putea fi totuși fericiți.

Aceste susțineri intrigau un conservator ca mine, educat în linia respectului pentru valorile creștinismului ortodox. El era damnatul aspirând la o idealitate imposibilă. Mereu revoltat și hirsut, precum adesea Labiș, de la care pornisem amândoi. Dar un lucru trebuie să rămână limpede: eșecul și succesul meu n-au nici o legătură de cauzalitate cu Corneliu Popel. Am mers pe drumuri diferite și nu ne-am putut influența în nici un mod. Să lăsăm alte judecăți pe seama timpului care din când în când are vocație justițiară.

„Eram ca o masă de plastilină pe care magistrul urma să o prelucreze”

N.C.: Ce a însemnat pentru tine şi pentru Corneliu faptul ca aţi avut norocul să-l aveţi ca dascăl pe poetul Lucian Valea? Adu-ne în actualitate momentul întâlnirii cu Lucian Valea, dar şi clipe ale trecerii lui prin Darabani. Cât din el a rămas în spiritul locului, dar şi în atitudinea ta şi a lui Corneliu Popel în poezie?

V.T.: Lucian Valea avea o însușire teribilă: pe oriunde trecea lăsa urme adânci. Așa s-a întâmplat și la Darabani. Momentul descinderii sale capătă deja aură legendară. Într-un spațiu copleșit de platitudine el s-a impus cu autoritatea sa culturală. Vorbea și recita impecabil, încât ascultătorul, complet dezarmat, trebuia să joace până la capăt doar rolul unui public disciplinat.

Eu am intrat primul în camera ticsită de cărți a poetului. Valea s-a bucurat să afle că cineva, la Darabani, cochetează cu poezia. A frunzărit caietul meu cu versuri în maniera Bolintineanu, după care mi-a pus în brațe vreo duzină de volume ale poeților din generația 60. „Citește-le și mai discutăm după”, mi-a spus. După lectura acestora (Stănescu, Blandiana, Ioan Alexandru, Grigore Hagiu etc.) am aruncat pur și simplu în foc propriu-mi caiet. Şi a început, lent și cu poticneli, schimbarea.

Cu amicul Popel lucrurile au stat puțin diferit. El n-a trecut prin ipostaza Bolintineanu. Contactul cu poezia s-a produs după „descălecatul” lui Valea, așa că începuturile sale au fost direct… moderniste. Când profesorul a văzut că se înfiripă ceva ne-a adunat pe toți și a pus bazele unui soi de cenaclu. Între timp s-au ivit chiar și traducători din lirica italiană, a apărut și un nou aspirant la poezie, Valeriu Imbir. Eram ca o masă de plastilină pe care magistrul urma să o prelucreze.

Cu Popel l-am vizitat adesea pe profesor care ne primea neceremonios, stăteam chiar și pe jos, printre cărți, și-i ascultam, inițiatic, discursurile. Profesorul ne lua și prin cârciumi, ceea ce în atmosfera cazonă a liceului devenea o adevărată erezie. Cu noi, Valea era și prieten și profesor. Ne punea în temă cu evenimentele literare ale momentului, îndemnându-ne la lectură. Traversam tocmai perioada de relativ „dezgheț”, când cărțile unor Fănuș Neagu sau Nicolae Breban demolau canoanele închistării. Și traduceri din Faulkner, Papini, Proust, Huxley sau Borges schimbau percepțiile iubitorului român de literatură.

„Aparții sau nu poeziei și nimic mai mult”

N.C.: Editarea primului volum de poezie, din 1994 („Viaţa într-o frunză”), cât şi debutul colectiv din 1989, te  plasează în timpul generaţiei 80. Aparţii acestei generaţii de poeţi, te simţi în interiorul acestei grupări, te recunoaşte această generaţie numeroasă de poeţi?

V.T.: Nu știu dacă „Viața într-o frunză” mă plasează automat în rândurile unei generații anume. Cert este că acest criteriu al generațiilor poate deveni arbitrar și neconcludent. Aparții sau nu poeziei și nimic mai mult. În țesătura poeziei, și mai ales în straturile ei lăuntrice, se ascund la un moment dat atâtea sensuri, inflexiuni, formulări și deviații, încât e relativă orice distribuție pe criterii generaționiste. Nu, sincer, nu mă simt în interiorul vreunei generații.

Izolarea mea benevolă, ca și lipsa oricăror ecouri pe care le au cărțile mele în presa literară, au făcut imposibilă o legătură între mine și congeneri. Și, conform naturii mele, sunt sceptic în privința unor eventuale evoluții pozitive. Eu sunt extrem de puțin (spre deloc) prezent în viața literară, așa că, în ce mă privește, lucrurile nici nu pot sta altfel. Nu încerc să mă corectez, pentru că m-am îndoit constant în legătură cu viitorul meu literar.

Poezia nu este nici pe departe viața mea, mai sunt atâtea îndeletniciri acaparante. O îndeletnicire potrivită este să te pătrunzi de efemeritatea ta și a faptelor tale și să vezi dacă te poți împăca cu bunul Dumnezeu. Îi admir pe poeții care, obsedați de alte înțelesuri, au îmbrăcat veșmânt monahal. Eu nu mă confund cu poezia, ci fac parte, ca o vibrație infinitezimală, din substanța ei.

Zilele Mihai Eminescu – 14 şi 15 ianuarie

Articol preluat de pe stiri.botosani.ro.

Doua zile de manifestari inchinate lui Mihai Eminescu la Botosani, cu prilejul aniversarii a 160 de ani de la nasterea poetului. Evenimentul va culmina, ca in fiecare an, cu decernarea Premiului National de Poezie Mihai Eminescu pentru Opera Omnia, pe 15 ianuarie, Eusebiu Stefanescu si Maria Gheorghiu asigurand segmentul artistic al Galei.

Printre personalitatile de seama care figureaza pe lista de invitati se regasesc ministrul Culturii, Kelemen Hunor, precum si presedintele Uniunii Scriitorilor din Romania, Nicolae Manolescu.

Citeşte întregul articol aici.

Simona Chiţan – 30 de interviuri eveniment

Articol publicat de VT în Evenimentul de Botoşani.

O carte de interviuri, deloc conformista, ne propune Simona Chitan. Angajand dialoguri cu 26 de personalitati din lumea culturii, scriitori, actori si regizori, critici literari, eseisti si teologi, autoarea imbina eficient detaliul biografic, adesea relevant si necesar, cu disertatii despre literatura, arta si viata, moralitate si principii in contexte politice diverse. In demersul Simonei Chitan functioneaza, cu rezultate remarcabile, un demon activ al intrebarilor bine tintite, care sa-l determine pe interlocutor, aflat sub presiune detectivista, la maxima sinceritate.

Citeşte aici restul articolului.

Ritual de iniţiere

Învins
nu de labirintul monstrului
ci sub povara trofeelor fără sens
ale laicităţii

singuratic
navigator în oglinzi depărtate
printre pereţii peşterilor
ca un ascet căutînd lumina

poetul
lînga catapeteasma veacului sau
sfîrtecat de cuvinte vane
la ultimul ritual de iniţiere.

Sînt neputincios

Sînt mai neputincios
decât în ziua naşterii mele
pentru că acum ştiu
ce nu-mi este îngăduit

sînt mai neputincios
şi cu multă şi mare teamă
pentru că acum
ştiu că va veni secerătorul

aşadar
pipăi drumul meu cu toiagul
Doamne cît de puternic eram
în ziua naşterii mele.

Nu sînt pregătit

La gît
cu fularul singurătăţii
ascult trîmbitaşii tăi
şi nu sunt pregătit, Doamne

căci eu vin
de la sînul matern
al acestui oraş de piatră
si nu sînt pregătit, Doamne

ce vor oare
pictorii tăi cereşti
care aşteaptă la uşă
cu ustensilele lor luminoase.

Aventuri onirice

Iată
fantezia fisurata de prudenţă
spiritul aventurii onirice
muşcat de accidente vasculare

iată osul împărătesc
măcinîndu-se în visul orbului
şi negrele flori de gheaţă
cum explodează prin sînge

suferinţă a sufletului
răni ale trupului dezgolit
iată noile aventuri onirice
care sunt fisurate de prudenţă.

Dublă lansare de carte la Darabani

Vineri, 27 iunie, a avut loc la Sala Mare a Primăriei Darabani o dublă lansare de carte. Evenimentul a beneficiat de prezenţa a circa 100 de participanţi, printre care Acad. Prof. Dr. Leon Dănăila şi poeţii Cassian Maria Spiridon, Gellu Dorian, Dumitru Ţiganiuc, Lucian Alecsa, Constantin Bojescu şi Dumitru Necşanu, precum şi artistul plastic Corneliu Dumitriu.

Despre contururi

Am rîvnit
mai multă claritate
nişte contururi
trase la rindeaua raţiunii

alta lege
guvernează însă contururile
care sunt în acelaşi timp
puncte fluturi morminte

vino iubito
la ceremonia noastră de seară
vei fi pe rînd amuletă
sabie sclipitoare poate lumină.

Eram surd şi orb

Doamne, eram surd
şi n-am auzit cum plînge piatra
pentru că piatra nu plânge cu lacrimi
şi nici macar nu plânge cu ochi

Doamne, eram orb
şi n-am văzut cum se înserează
pentru că umbra serii e ca aburul
care nici măcar nu are contur

Doamne, eram surd şi orb
şi n-am auzit cum plânge piatra
şi n-am văzut cum se înserează
pentru că nu se auzeau şi pentru că n-aveau contururi.